Retiş

Moto: „Când eram mai tânăr şi la trup curat”

„Draga mumii,  i mai mare ruşânea să stai la poartă cu mânile-n poală”. Acesta era printre primele sfaturi pe care le primeau fetele din Retiş. De mici aflau că femeile nu stau niciodată degeaba. Când nu lucrau afară, în curte, în grădină ori pe hotar, îşi găseau de lucru în casă. Făceau curat, spălau haine, făceau mâncare ori puneau mâna pe ac. Nici pe hotar nu le stăteau mâinile.După ce întorceau fânu, până se usca să-l pună în căpiţă, scoteau din traistă cipca şi mai făceau câteva rânduri. Iarna, după primii fulgi când nu mai aveau de lucru pe afară, munca femeii se muta în casă.

Şura

După ce a asigurat, cu bucate, hrana familiei, femeia se apuca să asigure şi veşmintele. Lâna, cânepa şi bumbacul intrau toamna în casă ca materie primă şi ieşeau primăvara ca pânză, covoare ori pănură.

Femeia era meşteră la toate. Ea ştia să cultive legume şi flori, ştia să toarcă, să ţeasă şi să croiască, ştia să sape, să secere şi să uşte fânul, ştia să spoiască şi să umple casa cu flori dar mai ales ştia să fie mamă şi să-şi educe copiii, adică să-i înveţe să fie „în rînd cu lumea”. Şi lumea  Retişului era lumea oamenilor harnici. În această lume a hărniciei femeia dădea tonul. De aceea fetele erau primele care luau lecţii de hărnicie.

Una din primele învăţături era cusutul năfrămuţei. Pe acel petic mic de pânză albă fetiţele învăţau să folosească acul dar mai ales învăţau ce este frumosul. Învăţau să tivească marginile, apoi să deseneze cu acul flori şi să scrie monograme. Şi de când erau mici ele erau încurajate să lucreze. Vecinele ori mătuşile „admirau” lucrarea fetiţelor. „Vai draga leichii, ce hărnicuţă eşti! Ute tu la ea, ce frumos coase! Aşa mândra mătuşii, să hi harnică şi să coşi frumos, c-apoi te plac ficiorii”. Şi fetiţa, mândră de laudele primite, dar conştientă de „frumuseţea” realizării ei, se străduia să lucreze mai curat şi să înţeleagă mai bine tainele frumosului.

Nici vorbele despre „plăcutul ficiorilor” n-o lăsau indiferentă.

Copiii satului înţelegeau foarte devreme natura relaţiilor dintre bărbat şi femeie. Trăind zilnic în preajma animalelor ştiau că nu-i rostul berzei să aducă copiii. Dar tot de mici învăţau ce este pudoarea. Învăţau că n-au voie să vorbească şi nici măcar să asculte lucruri „de ruşâne”, mai ales în preajma oamenilor mari. Dar între ei traduceau tot ce prindeau din vorbele şi faptele adulţilor. Dragostea se învăţa pe furate. Cei mai mici luau lecţii privindu-i ori ascultându-i pe cei mai mari dar apropiaţi ca vârstă. De mici ştiau că fetele o să aibă drăguţi şi băieţii drăguţe. Iar în aceste relaţii năfrămuţa a avut rostul ei.

Căci poveştile de dragoste aşa începeau, cu „furatul” năfrămuţei.Băiatul care vroia prietenia unei fete îi lua năfrămuţa

La joc după o sârbă şi o învârtită nebună, fata scotea năfrămuţa ei ,cusută frumos, şi-şi ştergea sudoarea. Ficiorul care a jucat-o, lua frumosul obiect şi-l admira „uitând” „Antabuse/Disulfiram” să-l înapoieze. Când se termina jocul şi fata  cerea înapoi năfrămuţa, el îi promite că i-o aduce seara după cină, când va trece pe la poartă şi va fluiera.

Aşa începea povestea.

După cină, fata aştepta nerăbdătoare fluiratul ficiorului, şi când îl auzea ieşea la poartă să-şi recupereze năfrămuţa. La poartă, povestind de una, de alta, timpul trecea repede şi prea repede mama fetei o striga să intre în casă, Bineînţeles că-n graba plecării „uita” să-şi ia năfrămuţa înapoi, aşa că ficiorul venea şi-n seara următoare.După mai multe seri îşi „amintea” , şi o cerea dar numa ca să o spele. O primea după ce promitea că în seara următoare i-o dăruieşte din nou. Şi nu uita. Dar îi dădea altă năfrămuţă, mai frumoasă, făcută anume cu iniţialele numelui ei şi al lui cusute în colţuri.Cu acest obiect preţios pleca ficiorul în cătane. O păstra cu sfinţenie până la eliberare, şi privimd-o îi scria drăguţei să-l aştepte.

În aşteptare fata îşi pregătea zestrea. Torcea şi învăţa să ţeasă covoare, pânză de cămăşi şi de ie,  crătinţe, ştergare şi pănură pentru cioareci şi frijuri. Şi între crearea acestor lucruri necesare ca zestre, îşi împletea dorul cu flori de mărgele cusute pe alte năfrămuţe destinate celui pe care-l aştepta.

Când dragostea tinerilor era încuviinţată de părinţi, după eliberarea din cătănie se pregătea nunta. Şi când lucrurile erau pornite pe calea cea bună, ficiorul mândru punea năfrămuţa drăguţei la centură s-o vadă toată lumea. Era unul din semnele că cei doi al căror nume era scris pe năfrămuţă „se iau”.

După ce „se luau” şi tinerii ajungeau la casa lor, năfrămuţa trecea printre lucrurile frumoase grijite în coastăn. Locul ei era luat de năfrămuţe simple, sudoarea de la lucru nu mai era ca cea de la joc, se ştergea mai ales cu mâneca de la cămaşă, şi rareori, ca semn de dragoste, cu şurţa nevestei.

Nu întotdeauna o năfrămuţă „furată” rămânea la ficior. Dacă fetei nu-i plăcea de el, insista să i-o dea înapoi; „ fă ghine dă-mi năfrămuţa, că mă ceartă muma”. Şi uneori chiar o certa; „să nu te mai văd cu hăndrălău ăla, că-i un slab ş-un beutor” sau ; „ai grijă fata mumii, că ăla numa-şi bate joc de tine. Nu-l lasă mumăsa să te ia, că-s neam dela măreţ. Mumăsa-i rea, îi place mai mult găzdăcia, ca omenia. Îs neam zgârcit şi adunător, de la ei nu iese popa cu sfârmitura-n barbă”. Erau şi situaţii când ficiorul era frumos şi „de treabă” dar din familie mai săracă şi fata mai găzdoaie; „să nu mai umbli cu el, mândra mumi, că ăia-s săraci, nici rotile n-au la plug. Alegeţ tu, un ficior ca lumea, să ai pe ce pune mâna în casa ta”.

Şi fetele ascultătoare insistau să primească năfrămuţa înapoi. Chiar dacă n-o mai înapoia, ficiorul pricepea că trebuie să-şi ia nădejdea, că nu poate spera la dragostea fetei.

Când muma ficiorului găsea năfrămuţa unei fete de care nu-i plăcea punea ea lucrurile la punct; „mie să nu mi-o aduci pe aia în casă. Tu nu vezi că numa fala-i de ea şi de ai lor? Dacă samănă cu mumăsa va fi vai de tine, că la ei nu cântă cocoşu în casă”. Ori  „las-o ficioru mumi, că-i sărăcuţă şi nici noi n-avem prea mult. Găseşte şi tu una mai înstărită, că eşti mândru şi harnic, orice fată te place.”

Atunci ficiorul profita de prima cerere a fetei şi îi înapoia semnul dragostei, năfrămuţa. Fata ofta, înţelegând că n-are rost să-l mai aştepte la poartă.

Toate astea se întâmplau cândva demult, când retişenii plecau mai greu din satul care era un univers unic, o lume complexă cu legi nescrise dar bine definite, când beţia, lenea şi hoţia erau condamnate de preot în biserică. Atunci „a fi în rând cu lumea” însemna să trăieşti demn în satul tău.

Acum acea lume s-a dus. Cei mai mulţi au plecat în alte lumi să-şi afle un rost şi  puţini au mai rămas, vrednici  şi mândri de satul lor.

Fetele nu mai învaţă să împodobească năfrămuţe şi băieţii nu mai trebuie să le „fure”. Nu mai are rost să fluiere pe la poartă. Trimite un SMS, îi spune că o place şi răspunsul vine rapid; O.K.

I. Bârsan