Icoane pe sticlă

Icoana pe sticlă este o specie românească endemică ⁽¹⁾. Istoriceşte ea a apărut ca urmare a minunii de la Nicula, unde, în 1694 sau 1699 icoana Maicii Domnului a lăcrimat timp de 26 de zile. Cum era de aşteptat, mulţime de pelerini din toate hotarele au căutat să ajungă la Nicula. O parte au vrut să ia cu ei imagini ale Maicii Domnului şi astfel comerţul cu imagini a înflorit, făcând posibilă această variantă tehnică în consecinţă. Prin tehnica pe sticlă se pot obţine mult mai multe exemplare într-un timp mai scurt. Ea se face dupa model (izvor, izvod) fiind posibilă desenarea, cel puţin, a mai multor icoane în paralel. De aceea poate, nici nu se semnează, ele nefiind originale.

Trebuie totuşi remarcat că iconarii pe sticlă nu aveau acest meşteşug ca unică ocupaţie şi mai ales că pictatul de icoane pe sticlă presupunea şi o anumită disciplină spirituală. Înainte de lucru, omul urma un ciclu de post şi rugăciune, ca urmare comerţul cu astfel de obiecte diferind atunci cu atât mai mult de ceea ce se întîmplă astăzi în jurul unora dintre bisericile noastre la praznice mai mari. O parte a acestor iconari erau şi zugravi de biserici, cum de exemplu s-a întîmplat cu celebra, de acum, famile Grecu din Arpaşu de Sus, strămutată “pe Ardeal”, în Săsăuş, dar şi cu familiile Tămaş sau Moldovan.

Ca tip, icoana pe sticlă este locul de întâlnire între dogmatismul indicaţiilor bizantine şi specificul şi elementele etnografice şi se apropie astfel de sufletul mistic al oamenilor din zonele care le-au originat, pictori ţărani sau clienţi ţărani ai lor. Adăpostind uneori şi alunecări de la dogma creştină, naraţiunea icoanei pe sticlă se apropie mai mult de simţirea creştină a ţăranului decât de adevărul canonic, îmbrăţişând câteodată şi episoade schematic-suprarealiste (Sfânta Treime într-un chip) sau prezentând detalii întâlnite mai degrabă în hagiografii populare decât în evanghelii apropiind şi în acest fel mai mult obiectul “icoană pe sticlă” de casa ţăranului cu ceea ce se găseşte în ea şi diversificând destinaţia iniţială a icoanei, aceea exclusiv liturgică, fără ca aceasta să însemne însă, că se indepărtează de scopul sacru pentru care au fost făcute. Astfel, reprezentarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe⁽²⁾ este veşnic triumf al binelui asupra răului, învierii naturii („gergoi” – „ţărani” în greaca bizanţului) şi triumf asupra iernii (23 aprilie), Sfântul Haralambie protector împotriva ciumei, Sfânta Paraschieva – Sfânta Vineri ( Paraskeué – vineri în greacă). Savu Moga, de exemplu, în icoana tip “Muncile Iadului” reprezintă detalii dintr-o broşură “Călătoria Maicii Domnului în Iad” foarte populară în zona Sibiului şi tipărită în peste 10.000 de exemplare, broşură ale cărei exagerări pot fi înţelese şi ele mult mai bine prin acceptarea intenţiilor moralizatoare ale autorilor decât prin adevărul canonic.

Troiţa într-un chip - Bolta pronaosului, biserica din Retiş

Imaginea Troiţei într-un chip ⁽³⁾ este şi ea specifică icoanei pe sticlă deşi preluată din pictura mai veche murală (Biserica din Deal Sighisoara – 1488, Valentin). Ea apare pe bolta pronaosului bisericii din Retiş, pictată iniţial de Vasile Grecu cel mai probabil. Tot în legătură cu reprezentarea Sfintei Treimi, a cărei singură canonică variantă este cea veterotestamentara a Cinei din Mamviri, apare ca varianta foarte des răspândită în Transilvania o variantă de influenţă greco-catolică cea a reprezentării Tatălui, a Fiului iar Sfântul Duh sub formă de porumbel.⁽⁴⁾

Sfânta Treime (Încoronarea Precistei) - Biserica din Ţeline

Sursa acestor reprezentări este generic Biserica Satului şi mai puţin Cartea, aceasta însemnând că şcoala satului înainte de formele cunoscute astăzi era tinda bisercii în care “dascălulul” invăţa pe copii, unii dintre ei viitori iconari, literele sub forma slovelor chirilice exersând cititul pe texte de pilde moralizatoare cu oarecare popularitate, de tipul celor pomenite mai sus. De multe ori, tot din acest motiv, scrierea în chirilice nu este foarte corectă înscriindu-se în linia disproporţiilor anatomice ale picturii dar şi în echilibrul plastic al obiectului în sine, obiect care, prin exprimarea lui metaforică parcă, aminteşte de rugăciunea insăşi.

De la această origine a icoanelor pe sticlă până la ceea ce a însemnat vârful acestui fenomen, probabil a doua jumătate de secol XIX, o mare varietate de şcoli şi tipologii imagistice s-a dezvoltat.

Retişul se găseşte geografic lângă trei dintre centrele de influenţă ale icoanei pe sticlă: Valea Mureşului, Zona Braşovului şi Zona Făgăraşului (Ţara Oltului) şi de aceea în zona lui se găsesc şi câteva icoane ale Văii Mureşului dar cel mai adesea cele de pe Ţara Oltului şi Braşovului.

Specific celor ale Văii Mureşului este o oarecare monumentalitate şi apropierea mai accentuată de icoana pe lemn bizantină dar şi folosirea de foiţă de aur şi argint. Cu timpul această foiţă a suferit lăsând în urmă culori brune sau verde acid.

Icoanele Ţării Oltului deşi într-o varietate destul de bogată păstrează specificitatea grijii pentru detaliu şi rafinament în combinarea culorilor, decoraţiuni cu “steaua” specifică de Făgăraş sau de mărime mai mare (Ana Ţimforea, măritată Deji) Între ele pot fi Fraţii Grecu chiar, Savu Moga 1816-1890 sau Matei Ţimforea 1836-1906 iniţial elev al lui Moga sau fiica lui Matei, Ana, Ioan Pop cu influenţă greco-catolică mai accentuată şi anumite trăsături baroce.

Cele ale zonei Braşovului sint tributare unui roşu puternic şi în general a folosirii de culori primare.

Note:

(1) – În această formă a picturii pe sticlă. În diverse alte forme, mai există reprezentări de imagini sacre prin intermediul sticlei dar nu direct pictate, în unele zone din Polonia, Cehia şi Germania.

(2) – în cazul Sfântului, apare încă un detaliu interesant, faptul că iconarul îl reprezintă de multe ori, ucigând balaurul dar şi pe fiica de împărat salvată, minune care s-a întâmplat după moartea Sfântului, pe copilul din Amira, fiu al lui Leon, detalii care aparţin mai degraba unor tradiţii orale decât hagiografiilor. Textul “Vieţilor sfinţilor” readunate în perioada interbelică de Al. Lascarov Moldovanu dar pornind de la texte mult mai vechi par să fie o sursă a acestor reprezentări.

(3) – Prima formă a celor trei chipuri apare la arhiepiscopul de York în 1154, sub forma unui monstru tricefal cu inscripţia “Caput nostrum trinitas est.” Imaginea a stârnit atâtea dispute încât a fost chiar interzisă de către Papa Urban al VIII-lea în 1628. Nicolae şi Gheorghe Grecu au zugrăvit-o la Voivodenii Mici. Mai apare in biserica din Cuştelnic 1752, Tălmăcel 1780 sau Beclean 1808. În caietul de schiţe al lui Radu Zugravu apare sub titlul Dumnezeu Savaoth, sfărşit de secol XVIII.

(4) – Originea acestei reprezentări este de fapt Cântarea Cântărilor.