Author Archive
Despre saşi şi români, o mărturie din secolul al XVIII lea.
Însemnările doctorului Chenot despre românii şi saşii din Braşov (1756)
În toamna anului 1755, doi ciobani din Schei, Stan Fulga şi Stan Inaşul, întorcându-se de la paşuni, s-au infectat de ciumă la mânăstirea Sinaia. Deoarece asistaseră acolo la moartea şi îngroparea unui bolnav, nu fură admişi la lazaretul de la Timiş. Ei ajunseră totuşi în Schei pe cărări ascunse. Peste câteva zile amandoi muriră pe neaşteptate în întaiele săptămâni ale lui Noemvrie. Infecţia trecu mai întâi la două fete ale lor, apoi la toate neamurile. Pâna la începutul lui Aprilie 1756 muriră peste 30 de inşi. Boala se întindea din ce in ce mai îngrozitoare. Numărul morţilor se ridică in Schei la 1711, în “Cetate”, Blumana si Braşovul-vechiu la 51, în Săcele la 1589, în Zărneşti la 522, etc. 1)
Temându-se de o întindere şi mai mare a flagelului, comisia sanitară a oraşului cere grabnice ajutoare medicale. La intervenţia împărătesei Maria Tereza, medicul Adam Chenot, vine intovărăşit de chirurgul sibian Kurtz, şi-şi stabileşte cartierul în Schei.
Doctorul Chenot a fost una din somităţile medicale ale veacului al XVIII-lea.2) Originar din Luxemburg, (născut în 1721), el a urmat facultatea de medicină din Viena şi a fost protejat de celebrul medic Von Swieten, la a cărui recomandare a fost trimis în 1755 în Ardeal pentru stingerea epidemiei de ciumă. Dupa ce a reuşit să oprească flagelul, prin întâile luni ale anului 1756, Chenot, fu numit de împărăteasă, protomedic al Transilvaniei. El rămase astfel Iegat de Sibiu, de unde fu chemat odată la Iaşi de Constantin Moruzi să-i ingrijească fiica bolnavă. Aceasta se întâmpla la 1780, data după care Chenot pare să se fi reîntors la Viena, unde muri în 1789. Read the rest of this entry »
Câteva icoane pe sticlă din Retiş
(Icoane pe sticlă – II)
Din punctul de vedere teologic ortodox “viaţa fără icoană incetează, pierde din substanţă şi este ameninţată în inseşi adevărurile ei fundamentale.(*).
Sfântul Haralambie – Schei – detaliuFără ca biserica sa poată exercita vreun control direct asupra expresiei icoanelor pe sticlă, aşa cum face în mod firesc asupra picturii murale, zugravii pe sticlă au reuşit să introducă imaginea sacrului în casele săracilor, într-o călătorie care se încrucişează cu dogmatica şi erminia picturii bizantine şi care are la capătul ei, după aproape două sute de ani, chiar trăirea teologică a ţăranului ardelean: “…profunzimi sufleteşti destul de complicate şi interesante pentru psihologia poporului român”(1).
Pictura pe sticlă, cel puţin sub forma cunoscută în locul de origine ca „Hinterglassmalerei”, a ajuns în Transilvania prin anexarea Principatului de către coroana habsburgică, in anul 1699. Această tehnică plastică a fost adusă, se pare de habani, o sectă originară din Boehmia stabilită în părţile Albei prin sec. XVII-XVIII(2). Diferenţa dintre tehnica de origine şi cea autohtonă constă în faptul că prima este industrială, câtă vreme a doua este creaţie individuală. Aceeaşi deosebire contrapune imaginea viu colorată a ceea ce crede ţăranul despre viaţa de dincolo de moarte, unui …“perete întreg acoperit cu picturi pe sticlă, îngrozitoare dar originale, în contrast, datorită caracterului Read the rest of this entry »
Icoane pe sticlă
Icoana pe sticlă este o specie românească endemică (1). Istoriceşte ea a apărut ca urmare a minunii de la Nicula, unde, în 1694 sau 1699 icoana Maicii Domnului a lăcrimat timp de 26 de zile. Cum era de aşteptat, mulţime de pelerini din toate hotarele au căutat să ajungă la Nicula. O parte au vrut să ia cu ei imagini ale Maicii Domnului şi astfel comerţul cu imagini a înflorit, făcând posibilă această variantă tehnică în consecinţă. Prin tehnica pe sticlă se pot obţine mult mai multe exemplare într-un timp mai scurt. Ea se face dupa model (izvor, izvod) fiind posibilă desenarea, cel puţin, a mai multor icoane în paralel. De aceea poate, nici nu se semnează, ele nefiind originale.
Trebuie totuşi remarcat că iconarii pe sticlă nu aveau acest meşteşug ca unică ocupaţie şi mai ales că pictatul de icoane pe sticlă presupunea şi o anumită disciplină spirituală. Înainte de lucru, omul urma un ciclu de post şi rugăciune, ca urmare comerţul cu astfel de obiecte diferind atunci cu atât mai mult de ceea ce se întîmplă astăzi în jurul unora dintre bisericile noastre la praznice mai mari. O parte a acestor iconari erau şi zugravi de biserici, cum de exemplu s-a întîmplat cu celebra, de acum, famile Grecu din Arpaşu de Sus, strămutată “pe Ardeal”, în Săsăuş, dar şi cu familiile Tămaş sau Moldovan. Read the rest of this entry »
Armindenii
„Frunză verde de pelin,
Iată-ne la Armindeni,
Beau mesenii si mănâncă,
Şi de ciumă nu li-i frică!”
(veche strigatură populară)
“Armindeni” i se spune unei crengi verzi sau unui pom curăţat de ramuri până aproape de vârf şi uneori împodobit cu flori şi spice de grâu. Obiceiul Armindenilor este ţinut în Retiş de Rusalii adică în ziua pogorârii Duhului Sfânt, a Cincizecimii. Este o variantă regională a acestui obicei protocreştin dacă nu chiar cu origini păgâne. În această formă, adică înfiptul în pământ de pomişori tineri curăţiţi de crengi la porţile fetelor de măritat este prezentă doar în Banat şi o parte din Transilvania.
Read the rest of this entry »
GRÓF HALLER JÁNOS
Haller János
În limba maghiară, „gróf” desemnează un titlu nobiliar, dar prin extensie, în româneşte „conte”, comite, o funcţie administrativă implicită. Emoţional pentru noi românii „gróf” nu înseamnă nimic bun, dar dacă am putea trece peste aceasta piedică mai degrabă subiectivă decât obiectiv, istorică am afla:
(traducere din limba maghiară)
GRÓF HALLER JÁNOS
Dorim să-l prezentăm cititorilor pe Gróful Haller János din Hallerkő ca cel mai bun gospodar din Ardeal în decurs de peste 40 de ani şi, în acelaşi timp, ca pe un om bun cu adevarat. Cât timp bărbaţii cu carieră publică câştigă admiraţia şi respectul nostru prin realizările lor şi utilitatea lor nu mai puţină simpatie trezesc în noi oamenii din viaţa privată devenind astfel pentru noi cei mai util membrii ai societăţii pirn disciplina pe care o dovedesc in activitate, prin armonia totală între persoana proprie şi lumea înconjurătoare şi tăria lor de caracter. A apus de mult vremea când acest om era activ, nu-i mai vedem vedem chipul marcant şi expresia veselă, dar amintirea lui încă trăieşte în inimile noastre, oriunde prin ţară putem auzi despre el mii de lucruri mărunte, mii de anecdote, care, ca o umbra uriaşă a unei flori în lumina de apus, prin viu grai, sporesc şi devin mai miraculoase şi mai fabuloase.
Gróful Haller János s-a născut la data de 12 octombrie 1774 în localitatea Réten (Pe cămp) (Retiş, Retersdorf), a urmat studiile în Târgu Mureş şi Cluj. În 1801 a pornit la drum cu o gospodărie în cea mai deplorabilă stare şi împovărată de o ipotecă care depăşea valoarea ei de trei ori. Read the rest of this entry »