Retiş

După ce venea ciurda, noi copiii scăpam de grija animalelor din curte şi a gospodăriei , pe care le preluau părinţii întorşi de pe hotar.

Aşa că până făceau mamele de cină ieşeam pe uliţă şi ne mai jucam iar uneori ne adunam pe lângă nenea Liţă Şchiopu să ascultăm minunatele păţanii prin care a trecut, mai ales în tinereţea lui.

Mai târziu, citind  întâmplările prin care a trecut vestitul baron Munkhausen, păţanile lui nenea Liţă mi s-au părut mai interesante, mai pline de farmec.

Nenea Liţă era vecinul nostru, un ţigan mic de statură, cu un picior de lemn, care pe lângă pensia de invalid de război mai câştiga un ban de la primărie că publica prin sat anunţurile oficiale.

Când primea ordin, pleca prin sat, se oprea din loc în loc şi după ce suna din trâmbiţă până ieşeau oamenii pe la porţi striga anunţul ;

-Să ştie toţi oamenii!…că mâne!…să iese la lucru satului!…să risiche chiatra pe drum!…cine nu iese!…va hi amendat!

-Să ştie toţi oamenii!….că-n sara asta!… îi adunare  la cămin !…să vie toţi oamenii!… şi boresile!…

O căsuţă mică cu două odăi, una podită şi una cu pământ pe jos, un şopron mic ce adăpostea o căruţă hodorogită, un pic de grajd şi un coteţ de găini era toată averea   lui nenea Liţă şi a lelii Viroană, nevasta lui, luată cu cununie.Primăvara cumpărau câte un cal ieftin după care agăţau căruţa şi făceau comerţ, în Sighişoara, cu fragi, ciuperci şi cireşe negre adunate din Dumbravă.

Se urca cu piciorul lui de lemn în cireşii mari din pădure, scutura cireşile negre, cu gust amărui, pe care lelea Viroană le aduna şi le vindeau în oraş.Asta până când s-a rupt o creangă şi a căzut din pom. A avut noroc că în cădere i s-a agăţat cureaua de la piciorul de lemn de un ciot şi i-a încetinit căzătura  dar tot şi-a rupt o coastă. A stat trei zile în spital şi a zăcut vreo două săptămâni în pat, încheind astfel comerţul cu cireşe. Au mai continuat, câţiva ani, să adune fragi şi ciuperci, apoi bătrâneţea i-a făcut să plece la Lena, fata lor măritată în Bărcut.

Dar, într-un timp în care alţi copii aveau în casă curent electric şi un aparat de radio la care ascultau basme la emisiunea „Bună seara copii”,noi ne minunam de păţaniile lui nenea Liţă. Ne plăcea să stăm pe marginea şanţului, în fum de bălegar ca să nu ne pişte ţânţarii şi să ascultăm poveştile, până ne strigau mamele la cină.

Acasă urma muştruluiala „du-te şi te spală, şi svârle hainile elea de pe tine că puţi a fum ca ţâgani, călca-v-ar năravu, că nu vă mai săturaţi să staţi cu gura căscată la minciunile lu Şchiopu.

Dar cum să te saturi de minunatele Generic Lasix întâmplări din tinereţea lui nenea Liţă.

Se aşeza pe marginea şanţului, scotea tabacherea cu tăbac, o foiţă şi odată răsucea o ţigare. Apoi scotea din şerpar iască uscată, o aşeza cu meşteşug peste cremene şi când scăpăra cu amnaru peste cremene iasca începea să fumege. Sufla un pic în ea şi apoi îşi aprindea ţigara. Şi focul în sobă tot cu amnaru, cremenea şi iasca îl aprindea. Nu cumpărau cătrăniţe că erau scumpe. Nici pentru tăbac nu prea avea bani. Când se golea tabacherea ne trimetea să-i adunăm chiştoace de ţigări, din care recupera tăbacul. Atunci nu mai avea nici foiţe şi răsucea ţigarea în foiţă de ziar, pe care tot noi i-o procuram ca să ne spună poveşti.

„DOAMNE-AJUTĂ”

-Mă copchii, io am fost cătană la cavalerie. Şi când m-o dus în cazarmă, căpitanu mi-o dat ăl mai mare cal. De-al dracului mi l-o dat, că m-o văst mai mic ş-o vrut să râză de mine. O crezut că nu mă poci sui călare.

Mă, da când o ordonat „încălecarea”, io mi-am făcut cruce ş-am zâs „Doamne- ajută” ş-am sărit. Da am sărit aşa de tare, că am sărit piste cal. Am fugit la loc,mi-am făcut iar cruce ş-am zis „Doamne-ajută, da nu aşa tare”.Ş-am sărit iar, Ş-am nimerit oblu pe cal.

CU SASU ÎN ŞĂRIGĂ

-Mă copchii, io când eram mai tinăr spărgeam chiatra în pumn, aşa eram de tare. Mă, ş-aveam doi cai ca zmeii. Nu mă întrecea nime. Ş-odată, trăbuia să merg în oraş, în Sighişoara, să vânz nişte purcei. Ş-am plecat mă, cu noaptea-n cap, să hiu devreme, că târgu bun să face de dimineaţă. Era lună ca zua şi căluţii mei fugeau de zâceai c-o mâncat jar. În două ceasuri am trecut de Şaeş. Am lăsat mai încet, că era încă devreme. Şî mai încolo de Şaeş, văz io, aşa la lumina luni, nişte căchiţe de fân. Aveam coasa la mine, să tai nişte iarbă, da mi so rămnit la fânu ala. Am tras căruţu lângă o căchiţă, am sărit jos, am luat căchiţa în braţe ş`o-am zvârlit în şărigă. Şi, dăi ghice la cai. Când să crepa de zuă am tunat în oraş. Mă copchii, când o început să zdroncăne căruţu pe chetri, aud io că mişcă ceva în căruţ. Când întorc capu, să vezi minune.Din şărigă s-o ridicat un sas mare mă, de doi metri. Mă, io când am luat căchiţa, n-am văst că sasu durmea acolo ca să-şi păzască fânu şî l-am pus în şărigă cu fân cu tot.

IAPA

– Mă copchii, io am avut o iapă, de nu mai era alta-n sat. Mă, iapa aia la uşa mea o îmbătrânit, aici i-o căst dinţii. Mă, ş-o slăghit săraca. Şî n-am vrut s-o dau la vrun prăpădit s-o mai hingherească. Am zâs că-i mai ghine s-o dau la abator, s-o facă salamă. Că era în Sigişoara o măcelărie mare care făcea salamă de cal. Ş-o-am dus acolo. Era mare iapa ş-am luat bani faini pe ea. Cu banii ăia am cumpărat doi mânzi de toată minunea. Şi după ce mi-o plătit iapa, le-am zis la ăia să mă lase să văz şi io cum se face salama. Şi m-o lăsat. Mă copchii, să vedeţi minune. O pus iapa în faţa la un coastăn mare, lung, care avea uşâle deschise. Ş-o vint mă, un hoher mare şî buzat, şi cât ai clichi, o făcut o cruce cu cuţâtu pe capu iepi, aşa între ochi. Ş-apoi, cu alţi hoheri, o împins iapa în coastăn ş-o închis uşâle. Io am fugit  în partea ailaltă, ş-acolo s-o deschis uşâle ş-o ieşât iapa afară. Mă, da săraca era fără chele. Nu mai avea chele defeli. Nu ştiu cum,   acolo în coastănu ăla i-o luat chelea de pe ea. Mă, da m-o cunoscut săraca ş-o mai nechezat odată la mine ş-apoi o căst.

Ilarion Bârsan