Author Archive

Despre oameni şi… cioareci

Harta costumului în întreaga Transilvanie este mult mai fărâmiţată în oglindă cu celelalte regiuni istorice:  Oaş, Maramureş, Bihor, Ţara Moţilor, Bistriţa, sudul Ardealului, fiind diferite substanţial între ele în ceea ce priveşte chiar şi forma unor piese din costum, păstrând poate o singură trăsătură comună, cea  a portului femeii de la brâu în jos: nu lipsesc de nicăieri cătrinţele (zadiile). Tot unitar pentru toată întinderea, dar de data aceasta numai a Transilvaniei de sud, este şi iia cu altiță, puișori sau ciocănele, pentru portul femeilor dar, mai ales, cioarecii pentru bărbați.

Târnava

harta zonelor (6)

Read the rest of this entry »

ONOMASTICA – Antroponimia

Elena Manta (născută Drăgan, Lenuţa lu Isaică)

Dat fiind locul important pe care îl deţine onomastica între celelalte ramuri ale lingvisticii, strânsa ei legătură cu dialectologie, se impune o cercetare atentă a elementelor ei constitutive; numele de persoane, de animale, de locuri. Acestea, ca nume proprii sunt investite cu facultatea de a desemna, de a singulariza. Se supun şi ele legilor de dezvoltare a limbii, pot fi o mărturie a unor forme de limbă azi dispărute, pot consemna fenomene ce interesează îndeaproape istoria limbii, îmbogăţesc registrul derivatelor în limbă, iar explicaţia lor necesită uneori apelul la anumiţi termeni regionali, dialecticali.

I: ANTROPONIMIA

  1. NUME DE PERSOANE
  2. PRENUME

Numele de persoane ocupă un loc de prim ordin atât în cadrul sistemului de denominaţie oficial cât şi al celui popular.

Am întreprins o cercetare diacronică a prenumelor pornind de la registrul stării civile începând cu anul 1857, urmărindu-le în amănunt până în 1930 iar apoi din cinci în cinci ani.

Retiş - Nuntă, joc, steag de nuntă

O primă constatare ce s-a impus în urma acestei analizea fost: marea frecvenţă a prenumelor  de provenienţă hagiografică, mai ales în prima parte a perioadei la care ne referim, frecvenţa mare a unui număr restrâns de prenume.

Începând cu ultimul deceniu al secolului nostru, s-a manifestat o tendinţă de modernizare a sistemului de denominaţie, exprimată prin prenume de origine latină mai ales, dar şi prenume de provenienţă cultă occidentală. Se observă tendinţa intelectualilor de a da copiilor lor nume de botez deosebite de cele frecvente în sistemul de  denominaţie al satului. Situaţia este valabilă pe tot parcursul perioadei cercetate: 1857-1969. Tot din familiile intelectualilor a plecat şi obiceiul de a se da două nume de botez aceluiaşi individ. Fenomenul e destul de răspândit în ultimul deceniu al secolului nostru: ambele nume sunt noi sau unul aparţine vechii tradiţii de denominaţie iar celălalt modei.

Repetarea unor prenume, mai ales la începutul perioadei de care ne ocupăm, se explică prin obiceiul  de a se da noului născut numele ascedentului, al tatălui, respectiv al mamei, obicei vechi, cunoscut de toţi românii şi probabil moştenit la noi ( obişnuit şi la greci şi romani şi menţinut în sistemul antroponomastic romanic). Această tendinţă de continuitate în antroponomistică este foarte puternică. Un nume respectat în familie se dă u nu numai urmaşilor din cadrul aceleiaşi familii ci şi rudelor mai îndepărtate. În afară numelui tatălui se obişnuieşte să se acorde numele bunicului, al bunicii, cu atât mai mult când aceştia sunt decedaţi, al unei rude respectate, un nume existent în familie cu câteva generaţii înainte. Se obişnuia de asemenea să se acorde numele naşei, respectiv al naşului. În felul acesta un număr de prenume cunoştea o foarte mare frecvenţă şi vom vedea la capitolele hipocoristice şi supranume că acestea uşurează individualizareapersoanelor.

Cercetarea numelor de botez ne-a condus la următoarele observaţii:

Read the rest of this entry »

Despre saşi şi români, o mărturie din secolul al XVIII lea.

Însemnările doctorului Chenot despre românii şi saşii din Braşov (1756)

În toamna anului 1755, doi ciobani din Schei, Stan Fulga şi Stan Inaşul, întorcându-se de la paşuni, s-au infectat de ciumă la mânăstirea Sinaia. Deoarece asistaseră acolo la moartea şi îngroparea unui bolnav, nu fură admişi la lazaretul de la Timiş. Ei ajunseră totuşi în Schei pe cărări ascunse. Peste câteva zile amandoi muriră pe neaşteptate în întaiele săptămâni ale lui Noemvrie. Infecţia trecu mai întâi la două fete ale lor, apoi la toate neamurile. Pâna la începutul lui Aprilie 1756 muriră peste 30 de inşi. Boala se întindea din ce in ce mai îngrozitoare. Numărul morţilor se ridică in Schei la 1711, în “Cetate”, Blumana si Braşovul-vechiu la 51, în Săcele la 1589, în Zărneşti la 522, etc. 1)

Temându-se de o întindere şi mai mare a flagelului, comisia sanitară a oraşului cere grabnice ajutoare medicale. La intervenţia împărătesei Maria Tereza, medicul Adam Chenot, vine intovărăşit de chirurgul sibian Kurtz, şi-şi stabileşte cartierul în Schei.

Doctorul Chenot a fost una din somităţile medicale ale veacului al XVIII-lea.2) Originar din Luxemburg, (născut în 1721), el a urmat facultatea de medicină din Viena şi a fost protejat de celebrul medic Von Swieten, la a cărui recomandare a fost trimis în 1755 în Ardeal pentru stingerea epidemiei de ciumă. Dupa ce a reuşit să oprească flagelul, prin întâile luni ale anului 1756, Chenot, fu numit de împărăteasă, protomedic al Transilvaniei. El rămase astfel Iegat de Sibiu, de unde fu chemat odată la Iaşi de Constantin Moruzi să-i ingrijească fiica bolnavă. Aceasta se întâmpla la 1780, data după care Chenot pare să se fi reîntors la Viena, unde muri în 1789. Read the rest of this entry »

Câteva icoane pe sticlă din Retiş

(Icoane pe sticlă – II)

Din punctul de vedere teologic ortodox “viaţa fără icoană incetează, pierde din substanţă şi este ameninţată în inseşi adevărurile ei fundamentale.(*).  

Sfântul Haralambie - Schei - detaliu Sfântul Haralambie – Schei – detaliu

Fără ca biserica sa poată exercita vreun control direct asupra expresiei icoanelor pe sticlă, aşa cum face în mod firesc asupra picturii murale, zugravii pe sticlă au reuşit să introducă imaginea sacrului în casele săracilor, într-o călătorie care se încrucişează cu dogmatica şi erminia picturii bizantine şi care are la capătul ei, după aproape două sute de ani, chiar trăirea teologică a ţăranului ardelean: “…profunzimi sufleteşti destul de complicate şi interesante pentru psihologia poporului român”(1).

Pictura pe sticlă, cel puţin sub forma cunoscută în locul de origine ca „Hinterglassmalerei”, a ajuns în Transilvania prin anexarea Principatului de către coroana habsburgică, in anul 1699. Această tehnică plastică a fost adusă, se pare de habani, o sectă originară din Boehmia stabilită în părţile Albei prin sec. XVII-XVIII(2). Diferenţa dintre tehnica de origine şi cea autohtonă constă în faptul că prima este industrială, câtă vreme a doua este creaţie individuală. Aceeaşi deosebire contrapune imaginea viu colorată a ceea ce crede ţăranul despre viaţa de dincolo de moarte, unui …“perete întreg acoperit cu picturi pe sticlă, îngrozitoare dar originale, în contrast, datorită caracterului Read the rest of this entry »

Icoane pe sticlă

Icoana pe sticlă este o specie românească endemică (1). Istoriceşte ea a apărut ca urmare a minunii de la Nicula, unde, în 1694 sau 1699 icoana Maicii Domnului a lăcrimat timp de 26 de zile. Cum era de aşteptat, mulţime de pelerini din toate hotarele au căutat să ajungă la Nicula. O parte au vrut să ia cu ei imagini ale Maicii Domnului şi astfel comerţul cu imagini a înflorit,  făcând posibilă această variantă tehnică în consecinţă. Prin tehnica pe sticlă se pot obţine mult mai multe exemplare într-un timp mai scurt. Ea se face dupa model (izvor, izvod) fiind posibilă desenarea, cel puţin, a mai multor icoane în paralel. De aceea poate, nici nu se semnează, ele nefiind originale.

Trebuie totuşi remarcat că iconarii pe sticlă nu aveau acest meşteşug ca unică ocupaţie şi mai ales că pictatul de icoane pe sticlă presupunea şi o anumită disciplină spirituală. Înainte de lucru, omul urma un ciclu de post şi rugăciune, ca urmare comerţul cu astfel de obiecte diferind atunci cu atât mai mult de ceea ce se întîmplă astăzi în jurul unora dintre bisericile noastre la praznice mai mari. O parte a acestor iconari erau şi zugravi de biserici, cum de exemplu s-a întîmplat cu celebra, de acum, famile Grecu din Arpaşu de Sus, strămutată “pe Ardeal”, în Săsăuş, dar şi cu familiile Tămaş sau Moldovan. Read the rest of this entry »