Locuri

ONOMASTICA – Antroponimia

Elena Manta (născută Drăgan, Lenuţa lu Isaică)

Dat fiind locul important pe care îl deţine onomastica între celelalte ramuri ale lingvisticii, strânsa ei legătură cu dialectologie, se impune o cercetare atentă a elementelor ei constitutive; numele de persoane, de animale, de locuri. Acestea, ca nume proprii sunt investite cu facultatea de a desemna, de a singulariza. Se supun şi ele legilor de dezvoltare a limbii, pot fi o mărturie a unor forme de limbă azi dispărute, pot consemna fenomene ce interesează îndeaproape istoria limbii, îmbogăţesc registrul derivatelor în limbă, iar explicaţia lor necesită uneori apelul la anumiţi termeni regionali, dialecticali.

I: ANTROPONIMIA

  1. NUME DE PERSOANE
  2. PRENUME

Numele de persoane ocupă un loc de prim ordin atât în cadrul sistemului de denominaţie oficial cât şi al celui popular.

Am întreprins o cercetare diacronică a prenumelor pornind de la registrul stării civile începând cu anul 1857, urmărindu-le în amănunt până în 1930 iar apoi din cinci în cinci ani.

Retiş - Nuntă, joc, steag de nuntă

O primă constatare ce s-a impus în urma acestei analizea fost: marea frecvenţă a prenumelor  de provenienţă hagiografică, mai ales în prima parte a perioadei la care ne referim, frecvenţa mare a unui număr restrâns de prenume.

Începând cu ultimul deceniu al secolului nostru, s-a manifestat o tendinţă de modernizare a sistemului de denominaţie, exprimată prin prenume de origine latină mai ales, dar şi prenume de provenienţă cultă occidentală. Se observă tendinţa intelectualilor de a da copiilor lor nume de botez deosebite de cele frecvente în sistemul de  denominaţie al satului. Situaţia este valabilă pe tot parcursul perioadei cercetate: 1857-1969. Tot din familiile intelectualilor a plecat şi obiceiul de a se da două nume de botez aceluiaşi individ. Fenomenul e destul de răspândit în ultimul deceniu al secolului nostru: ambele nume sunt noi sau unul aparţine vechii tradiţii de denominaţie iar celălalt modei.

Repetarea unor prenume, mai ales la începutul perioadei de care ne ocupăm, se explică prin obiceiul  de a se da noului născut numele ascedentului, al tatălui, respectiv al mamei, obicei vechi, cunoscut de toţi românii şi probabil moştenit la noi ( obişnuit şi la greci şi romani şi menţinut în sistemul antroponomastic romanic). Această tendinţă de continuitate în antroponomistică este foarte puternică. Un nume respectat în familie se dă u nu numai urmaşilor din cadrul aceleiaşi familii ci şi rudelor mai îndepărtate. În afară numelui tatălui se obişnuieşte să se acorde numele bunicului, al bunicii, cu atât mai mult când aceştia sunt decedaţi, al unei rude respectate, un nume existent în familie cu câteva generaţii înainte. Se obişnuia de asemenea să se acorde numele naşei, respectiv al naşului. În felul acesta un număr de prenume cunoştea o foarte mare frecvenţă şi vom vedea la capitolele hipocoristice şi supranume că acestea uşurează individualizareapersoanelor.

Cercetarea numelor de botez ne-a condus la următoarele observaţii:

Read the rest of this entry »

Năfrămuţa

 

Moto: „Când eram mai tânăr şi la trup curat”

 

„Draga mumii,  i mai mare ruşânea să stai la poartă cu mânile-n poală”. Acesta era printre primele sfaturi pe care le primeau fetele din Retiş. De mici aflau că femeile nu stau niciodată degeaba. Când nu lucrau afară, în curte, în grădină ori pe hotar, îşi găseau de lucru în casă. Făceau curat, spălau haine, făceau mâncare ori puneau mâna pe ac. Nici pe hotar nu le stăteau mâinile.După ce întorceau fânu, până se usca să-l pună în căpiţă, scoteau din traistă cipca şi mai făceau câteva rânduri. Iarna, după primii fulgi când nu mai aveau de lucru pe afară, munca femeii se muta în casă.

Read the rest of this entry »