Retiş

Jocul în Retiş

În 1976 toţi activiştii culturali au fost convocaţi la Bucureşti pentru a fi instruiţi cum sã promoveze dansurile populare tematice. Erau prezenţi secretarii cu propaganda, directorii de case de culturã, de cluburi şi cãmine culturale şi cei mai cunoscuţi instructori coregrafi. Instruirea a început prin prezentarea unor dansuri tradiţionale interpretate de virtuozi jucãtori din zona Braşovului, „Jocul fuselor” şi „Semãnatul cartofilor” în care figurile de joc redau stilistic mişcãrile fãcute în cele douã activitãţi. Dacã „Jocul fuselor” -joc de şezãtoare practicat în zona Rupea – a fost autentic şi frumos jucat, la „Semãnatul cartofilor”, intervenţia unor coregrafi au scos în evidenţã fãcãtura. Era evidentã deosebirea dintre figurile autentice şi cele inventate. Dupã prezentare, organizatorii au vorbit despre valoarea educativã a jocului popular tematic, care evidenţiazã dragostea de muncã a poporului român, şi despre necesitatea ca aceastã formã artisticã sã fie cultivatã, sã se realizeze cât mai multe asemenea jocuri pentru cultivarea omului nou, cu dragoste de muncă. N-au uitat sã atragã atenţia cã aceasta este o sarcinã a conducãtorului iubit, Nicolae Ceaşescu. Au urmat apoi la cuvânt o grãmadã de proletcultişti care preamãrindu-l pe Ceauşescu se angajau sã urmeze întocmai preţioasele indicaţii, şi sã realizeze spectacole folclorice în care sã fie slãvitã munca ţãranului. Când toţi credeau cã discuţiile s-au terminat şi aşteptau concluziile şi sarcinile directe, a luat cuvântul Ioan Macrea. Decum a început sã vorbeascã, în salã s-a fãcut linişte. Cele spuse de el nu se potriveau cu discuţiile anterioare. A început prin a arãta pericolul pe care îl reprezintã pentru folclor, poluarea acestuia cu tot felul de texte adaptate pe melodii cunoscute. Era o referire directã la aşazisele „cântece de viaţã nouã” ce preamãreau partidul comunist şi pe conducãtorii lui. Referindu-se la dansurile tematice a apreciat cele douã jocuri prezentate dar a atras atenţia asupra posibilitãţii apariţiei unor creaţii artificiale realizate de coregrafi angajaţi special, care vor fi preocupaţi mai ales de teme şi mai puţin de folclor şi ale cãror realizãri vor polua folclorul la fel ca şi textele cântecelor noi. A încheiat cerând ca pentru promovarea folclorului sã hotãrascã bunul simţ al celor care îl iubesc şi care trãiesc pentru folclor. Cã în salã s-a fãcut linişte, e puţin spus.

la repetiţii

Curajul lui Macrea de a se exprima, cu argumente de bun simţ, împotriva unor „indicaţii preţioase”, i-a impresionat atât pe cei din salã cât şi pe cei din prezidiu, care au încheiat şedinţa în coadã de peşte, fãrã sã mai tragã concluzii şi fãrã sã mai dea sarcini.

Mi-am amintit de spusele marelui coregraf, după o discuţie cu un bun amic despre revitalizarea cântecelor şi jocurilor populare pe Valea Hârtibaciului, ca urmare a „Festivalului hârtibăcenilor”, a festivalului „Joc mândru hârtibăcean” din Alţâna şi alte spectacole la care prestaţia formaţiilor de jucători din această zonã are un nivel tot mai ridicat.

Interlocutorul meu este un pãtimaş iubitor al întregului tezaur spiritual naţional, dispus sã salveze tot ce mai poate fi salvat din cultura tradiţionalã, meşteşuguri, obiceiuri, tradiţii pentru unele fãcând chiar acţiuni de resuscitare în ideea cã ele vor mai dãinui spre bucuria urmaşilor, a turiştilor strãini şi mândria celor ce le cultivã. Ca partener de conversaţie are o micã hibã; pânã nu-şi terminã pledoaria nu-l poţi întrerupe iar când e gata, trece la alt subiect. Aşa cã cele mai multe dialoguri dintre noi sunt monologuri, la care rãmân fãrã replicã. Aşa a fost şi discuţia despre folclorul de pe Valea Hârtibaciului. Şi pentru cã m-a lãsat fãrã replicã verbalã i-o voi da în acum în scris. Nu mã voi referii la pãrerile lui pozitive despre activitãţile culturale ci doar la observaţiile critice care, dupã câte am înţeles nu-i aparţineau ci le-a preluat de la o persoanã profesionistã în probleme de folclor. În lunga şi neîntrerupta lui pledoarie a insistat pe faptul cã la spectacolele şi festivalurile de pe Valea Hârtibaciului nu se prezintã exclusiv jocurile din zonã, cã sunt prezentate jocuri din alte zone folclorice, şi cã chiar unele costume populare nu sunt autentice şi cã în felul acesta este denaturat folclorul. Vreau, în primul rând, sã-i contraargumentez distinsului amic, faptul cã ceea ce înţelegem îndeobşte prin folclor, adicã jocurile, cântecele şi costumele populare, el nu este o entitate moartã, nu este doar un costum popular pe care îl expui şi îl ocroteşti într-o vitrinã, el este viu şi într-o permanentã schimbare, datoritã permanentelor schimbãri economice şi sociale. Pentru exemplificare mã voi referii la zona Retişului în care am auzit primele cântece şi am vãzut primele jocuri, când încã nu ştiam cã lumea e mai mare şi cã sunt şi alte jocuri şi cântece. Atunci, pânã prin 1950 ficiorii purtau la joc şurţe de lânã cu ciucuri coloraţi, ţesute la rãzboi, şi cãmaşa era puţin mai lungã. Hainele retişenilor semãnau mai mult cu ale celor din zona Rupea. Acest lucru se explicã prin faptul cã la începutul sec XX, legãturile economice şi sociale ale retişenilor erau mai intense cu aceastã zonã. La târg, la moarã ori la maial veneau oameni din Grânari, Bãrcut, Jibert, Lovnic şi la fel retişenii mergeau în aceste sate, unde portul, cântecele şi jocurile erau asemãnãtoare. Mai ales când se întâlneau la maialuri (acum sunt denumite „Zile culturale”), fetele îşi „furau” unele altora modelele de cusãturi şi ţesãturi, iar ficiorii ponturile (figurile de joc), de la ficioreascã. Dupã realizarea drumului pietruit între Sighişoara şi Fãgãraş, schimburile economice au trecut spre Ţara Oltului, unde feciorii din Retiş şi-au gãsit mândruţe cu care s-au însurat, fapt ce a adus alte schimbãri în portul, cântecele şi jocurile retişenilor. Dupã 1950 retişenii descoperã jocurile şi portul dinspre Sibiu pe care n-au pregetat sã le adopte. Ficiorii nu mai poartã şurţã, cãmaşa se mai scurteazã un pic şi cioarecii se strâmteazã pe picior, punând în valoare calitãţile fizice ale purtãtorilor iar hainele fetelor se umple cu migãloase cusãturi negre pe imaculatul alb al ţesãturii de bumbac. Pieptul şi mânecile iilor devin teren de competiţie pentru mãiestria mânuitorelor de ac a cãror imaginaţie în împodobirea hainelor nu are limite. Fotografiile sunt concludente pentru a se vedea evoluţia portului din Retiş. Nici jocurile n-au scãpat de influenţa Sibiului şi în mod direct de a lui Ioan Macrea. Pentru cã un retişan, Niculae Drãgan (Drãgãnel) ajuns la Sibiu a jucat în formaţia marelui coregraf, unde a învãţat acea nebuneascã bãtutã ce uimeşte spectatorii. Şi când venea acasã, de Crãciun, Drãgãnel urca pe scenã şi-i lãsa pe retişeni cu gura cãscatã de uimire la avalanşa de figuri fãcute pe ritm de învârtitã. Apoi numãrul tinerilor din sat a început sã tot scadã, nu mai avea cine sã scoatã jocul, muzicanţii din renumita fanfarã au îmbãtrânit, şi ficioreasca s-a jucat tot mai rar, de retişeni tot mai vârstnici. În 1985. datoritã renumitei realizatoare de programe folclorice, Marioara Murãrescu, frumuseţea acestui joc este redescoperitã. Emisiunea prezentatã la televizor stârneşte mândria retişenilor iar cei mai tineri se grãbesc sã înveţe ponturile vechiului joc. Şi dupã câţiva ani trei generaţii de retişeni urcã pe scenã şi joacã „Rara din Retiş”, reuşind sã impresioneze spectatorii pe la diferite festivaluri. Dar satul îmbãtrâneşte tot mai mult. Scosul jocului mai dãinuie doar în amintirea celor vârstnici, serbãri şcolare nu se mai fac şi singurul loc unde jucãtorii îşi pot arãta virtuozitatea sunt nunţile, care şi ele sunt tot mai puţine în sat şi tot mai multe prin alte pãrţi. Am descris situaţia din Retiş dar aceeaşi evoluţie şi involuţie a folclorului local a avut loc şi în satele Beneşti, Ighiş, Vecerd, Ghijasa de Sus, Ghijasa de Jos, Ilimbav, Ţichindeal şi Fofeldea sate în care nu mai sunt tineri sã cânte şi sã joace, sunt doar oameni bãtrâni ce-şi cântã în gând dorul de copii. În aceastã situaţie am propus membrilor asociaţiei Valea Hârtibaciului ca anual, în Duminica Tomii, sã se organizeze Festivalul Hârtibãcenilor în ideea revitalizãrii cântecului şi jocului în aceastã zonã. Atunci n-am sperat ca fenomenul sã se întâmple într-un timp atât de scurt, şi festivalul sã capete o asemenea amploare. La prima ediţie, în Agnita, au participat formaţiile din Agnita, Bârghiş şi Chirpãr. La cea de a IV –a ediţie, din Retiş, au mai venit formaţiile din Alţâna, Marpod, Noiştat, Merghindeal, şi Roşia iar la cea de a V-a, ce va avea loc în 2010 în Merghindeal, sunt aşteptaţi şi tinerii din Nocrich.  De menţionat cã în Marpod, Noiştat, Merghindeal şi Nocrich n-au fost niciodatã formaţii de dansuri populare româneşti. Pentru acest lucru meritã felicitaţi toţi primarii care s-au implicat în aceastã acţiune culturalã, şi toţi instructorii care i-au dat viaţã. Meritã felicitãri şi cadrele didactice din Alţâna care pe acest fond au lansat festivalul şcolar „Joc mândru Hârtibãcean”. Acum putem spune cã pe Valea Hârtibaciului, tinerii cântã şi joacã din nou, chiar dacã din cauza schimbãrilor demografice satele în care se joacã nu mai sunt aceleaşi. Şi nici jocurile nu mai pot fi chiar aceleaşi. Ficioreasca avea 12 ponturi, era un joc lung ce ţinea de când se scotea muzica pânã se adunau fetele şi începea sârba. De când jocul a urcat pe scenã, numãrul ponturilor sa redus, rãmânând doar cele mai spectaculoase. Popularitatea acestui joc se datoreazã şi îndrãgiţilor solişti Lia Maria Bologa şi Marcel Pãrãu care pe melodie de Rarã au adoptat texte noi, unele compoziţii personale, altele din strigãturi, realizând cântece care tind sã devinã şlagãre. La fel s-a întâmplat şi cu frumoasa melodie „Hora ai mare” din Fofeldea, care în versiunea Liei Bologa devine „Hora horilor, a hârtibãcenilor”. Celor care obiecteazã cã la Marpod a fost adoptat un costum care nu aparţine zonei, le spunem cã de fapt acesta a fost costumul cu care se juca acum şaptezeci de ani, ficioreasca în Retiş, când nu se juca şi pe Hârtibaci în jos. Şi cât de autentic şi minunat e gestul jucãtorilor când îşi ridicã şurţa şi o prind la şerpar, mişcare similarã cu suflecatul mânecii când lucrãtorul se apucã de o treabã serioasã. Şi jocul popular e o treabã serioasã. Cât despre faptul cã la festival sunt prezentate jocuri din alte zone folclorice, obiecţia este o aiurealã, mai ales dacã vine din partea unui „specialist”. Jiana, Hodoroaga, Ficioreasca fetelor de la Crihalma, sunt jocuri care au intrat demult în repertoriul jucãtorilor din zonã. Dacã în zonã, Ficioreasca s-a jucat numai la Retiş, de când a devenit Rara, s-a extins pânã la Sibiu, dupã cum cântã atât de bine Marcel Pãrãu:

„De la Retiş la Sibiu

Toţi Hârtibãceni vin

Vin la Rarã retişanã

Şi Învârtita Sibianã”.

Pentru amploarea pe care, începând cu prima ediţie a „Festivalului Hârtibãcenilor”, au luat-o spectacolele folclorice de pe Valea Hârtibaciului se fac „vinovaţi” instructorii coregrafi Ioan Sârbu, Ioan Tãrchilã, Nicolae Secere, Ioan Baciu şi mai nou Achim Mihuleţ. La asemenea oameni s-a referit marele coregraf Ioan Macrea, când a spus cã promovarea folclorului trebuie lãsatã la bunul simţ al celor care trãiesc pentru el, îl iubesc şi îl respectã.

Ioan Baciu

Aceşti oameni promoveazã cântecul şi jocul pe Valea Hârtibaciului, nu pentru cã au obligaţii profesionale, trecute într-un stat de funcţii ci pentru cã le sunt dragi. Ei iubesc cântecele şi jocurile, şi când iubeşti un lucru îl îngrijeşti, îl ocroteşti şi îl faci sã fie frumos. Lucrarea minunatã pe care o realizeazã aceştia se vede în ochii jucãtorilor ce trãiesc cu toatã fiinţa bucuria jocului popular românesc. Şi chiar dacã îi învaţã şi minunate jocuri din alte zone, în primul rând îi învaţã jocurile de pe Hârtibaci, sârba, purtata, învârtita, ficioreasca, bãtuta, care sunt cele mai frumoase din ţarã. Spun acest lucru, nu dintr-un ieftin patriotism local ci pentru cã am argumente. Orice spectacol folcloric se terminã cu cea mai frumoasã suitã. Spectacolele Junilor se terminã cu „Suitã de pe Hârtibaci”, suitã care începe cu Rara din Retiş şi se încheie cu acea minunat de spectaculoasã Bãtutã din Ilimbav. Şi ansamblul „Cindrelul Junii Sibiului” este cel mai bun din ţarã. Quod erat demonstrandum. În ceea ce priveşte grija unor angajaţi în domeniu, privind denaturarea portului şi jocurilor de pe Valea Hârtibaciului, n-au de ce sã se teamã şi nici în ceea ce priveşte scaunul pe care stau şi care nu le este ameninţat decât de propriile limite.

Ilarion Bârsan

(articol preluat din Gazeta Hârtibaciului)