Câteva icoane pe sticlă din Retiş

(Icoane pe sticlă – II)

Din punctul de vedere teologic ortodox “viaţa fără icoană incetează, pierde din substanţă şi este ameninţată în inseşi adevărurile ei fundamentale.^(*).

Sfântul Haralambie – Schei – detaliu

Fără ca biserica sa poată exercita vreun control direct asupra expresiei icoanelor pe sticlă, aşa cum face în mod firesc asupra picturii murale, zugravii pe sticlă au reuşit să introducă imaginea sacrului în casele săracilor, într-o călătorie care se încrucişează cu dogmatica şi erminia picturii bizantine şi care are la capătul ei, după aproape două sute de ani, chiar trăirea teologică a ţăranului ardelean: “…profunzimi sufleteşti destul de complicate şi interesante pentru psihologia poporului român”⁽¹⁾.

Pictura pe sticlă, cel puţin sub forma cunoscută în locul de origine ca „Hinterglassmalerei”, a ajuns în Transilvania prin anexarea Principatului de către coroana habsburgică, in anul 1699. Această tehnică plastică a fost adusă, se pare de habani, o sectă originară din Boehmia stabilită în părţile Albei prin sec. XVII-XVIII⁽²⁾. Diferenţa dintre tehnica de origine şi cea autohtonă constă în faptul că prima este industrială, câtă vreme a doua este creaţie individuală. Aceeaşi deosebire contrapune imaginea viu colorată a ceea ce crede ţăranul despre viaţa de dincolo de moarte, unui …“perete întreg acoperit cu picturi pe sticlă, îngrozitoare dar originale, în contrast, datorită caracterului întunecat şi nesofisticat, cu litografiile germane bătătoare la ochi şi de proastă calitate aşezate lânga ele”⁽³⁾din lumea apuseană. Să reţinem doua idei: litografii germane şi caracterul “îngrozitor” al picturilor pe sticlă.

Apropiată acum involuntar de forme de expresie plastică moderniste, ceea ce a crescut vădit interesul pentru acest gen, icoana pe sticlă nu a stârnit de la bun început curiozitatea şi aprecierea unui public burghez aşa cum se întîmplă acum. Chiar şi dintre cei avizaţi sunt voci care care nu le lăudau descriindu-le ca pictură de prost gust şi lipsită de orice valoare artistică sau, mai plastic,“icoane monstroase şi sperietoare de prunci mici”⁽⁴⁾

Maica Domnului Jalnică - Schei - detaliu

Deşi răspîndite in zone cu populaţie preponderent ortodoxă, ruta geografică pe care icoanele pe sticlă au pătruns în teritoriul transilvănean, Bavaria – Austria – Boemia este si sursa unei vădite influenţe catolice mai ales asupra temelor iconografice: Încoronarea Feciarei Maria (Încoronarea Precistei), Ioan Botezătorul şi Iisus copii (sau Ioan cu mielul, Iisus cu globul), Inima lui Iisus şi inima Mariei, răstignirea lui Iisus fără Maica Sa şi Ioan, Iisus cu viţa de vie pornind de la tema “teascului mistic” şi mai cu seamă predilecţia pentru tema Maica Domnului Îndurerată sau Jalnică.

Tipică pentru Scheii Braşovului, centru din care provin cele mai multe icoane din cele văzute recent în Retiş, este şi tema “Iisus şi viţa de vie” care ilustrează credinţa că din sângele lui Isus Hristos picurând pe pământ a apărut viţa de vie. Astfel, ciclul reprezentat urmăreşte coasta străpunsă, viţa descriind un cerc in jurul Domnului şi al crucii pentru a rodi deasupra de unde Iisus, aşezat pe o laiţă sau pe o ladă de zestre, stroarce strugurii în Potir, întruchipând cuvintele “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”. Inspiraţia acestei imagini vine de la legenda sfiintei Procla, soţia lui Pontius Pilat (27 octombrie).

În scena Maicii Domnului Jalnică, în care de remarcat este şi craniul şi oasele de la piciorul crucii, simbol de origine bogomolică, apar uneori ca variante reprezentate simboluri de influenţă catolică, de pildă Dumnezeu tatăl sub forma unui personaj bătrân nimbat triunghiular. Craniul de la baza crucii este ilustrarea credinţei că locul răstignirii este acelaşi cu cel al ingropării lui Adam. Sângele Domnului curgând peste oase răscumpără simbolic păcatul lumii. Cadrul icoanei care nu se intâlneşte deloc sau mai rar la icoanele din alte centre are funcţia de a stabili spaţiul icoanei, de a nu lăsa impresia că icoana ar fi acoperită de ramă.

Mult mai veche ca temă iconografică, vezi portalul catedralei din Strassbourg 1230, sau domul din Siena 1288, sursa Încoronării Precistei este chiar o litografie “Încoronarea Mariei” 1510 lui Albrecht Durer via emblema episcopului blajului P.P. Aron 1760, cea de a doua fiind litografie de carte preluată în tiraje mai mari de litografii de tip Hăjdate.

Dürer - Încoronarea Mariei - 1510

Pe lângă cinstirea Sfintei Paraschieva ca Sfânta Vineri, care preia funcţia de atenţionare asupra zilei de vineri, de importanţă specială la creştini, a Sfinţiilor Gheorghe ca protector al pâmântului (primăvara, răul înfrînt de bine), Dumitru ca patron al păstoritului, Ilie al recoltei şi Nicolae al familiei, o cinstire aparte în epoca in care aceste imagini au fost făcute, este arătată sfântului Haralambie ca protector de boale în general şi în special de ciumă. De ziua Sfântului (11 februarie), oamenii duceau la biserică grăunţe mălai şi sare. Le dădeau mai apoi dobitoacelor din bătătură iar o parte o ţineau de leac pentru animale peste an. Se credea că dacă în această zi ar fi plouat, încă patruzeci la fel îi vor urma.

Votiva Appreciato – 1760

De Sfântul Haralambie femeile torceau, năvădeau, şi coseau într-o singură noapte o cămaşă a ciumei cu care a doua zi îmbrăcau un buştean sau o păpuşă de paie in hotar pentru a sta în calea ciumei, obicei care în alte locuri era adăugat sau înlocuit cu tragerea unei brazde de plug, plug cu cormană la care erau înhămaţi doi boi negri. După legendă⁽⁵⁾, Dumnezeu l-ar fi răsplătit pe sfânt pentru muncile cu care s-a chinuit în tot timpul vieţii, dându-i stăpânirea ciumei. Imediat sfântul a legat-o de grumaz cu un lanţ din care însă mai scăpa, dând în oameni ca lupii între oi, până ce sfântul băga de seamă şi o lega din nou. După o altă variantă, , ciobanf iind, sfântul a învăţat a trata toate boalele oamenilor vindecându-i fără bani pe fiecare pâna ce ei l-au facut sfânt. Atunci a apărut ciuma şi i-a omorât pe toţi, sfântul rămânând singur. Atunci i-ar fi dat Dumnezeu stăpânirea ciumei pe care îndată a prins-o, ţinând-o legată de păr.

Boala are chip de om, coarne de bou, aripi câteodată şi sabie sau coasă, coadă de şarpe ascuţită cu care îmbolnăveşte oamenii înghimpându-i.

Sfântul Haralambie face parte dintre sfinţii care subordonează violenţa sacrului. Alte superstiţii făcând ca boii să nu se injuge de ziua lui, sau in gospodărie în aceiaşi zi să nu fie premisă nici un fel de manoperă cu lână sau piei de animale.

“Cercetatorul […] trebuie să părăsească, pentru a le judeca şi simţi, atât concepţia Renaşterii, cât şi ideea picturii bizantine, fiindcă este vorba despre o de o altă lume şi o concepţie diferită de amândouă. Ipotezele naivităţi si ţărănismului nu sint întemeiate şi nu explică nimic. Sunt numai piedici în calea preţuirii unei arte de o deosebită valoare”⁽⁶⁾.

______________________________________________________

(*) – L. Uspenski – Teologia icoanei Anastasia 1994

(1) – Ştefan Ciobanu – “Istoria literaturii române”

(2) – G. Stoica, P. Ptrescu – Dicţionar de artă populară, 1997

(3) – Stanislaw Witkiewicz – descriere a unei case Ţărăneşti in Polonia

(4) Andrei Mureşianu – Telegraful Român nr. 65 din 1853

Păreri din aceiaşi cheie au emis şi I. Radu în Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Blaj 1923, I. Beria în Contribuţii la Monografia satului Pianul de jos, Cluj 1925, Elie Cristea în Iconografia şi întocmirile din internul bisericilor răsăritene, Sibiu 1905 sau chiar Nicolae Iorga în Icoana romanească, pg. 52.

(5) – Bucovina, cu variantă la Tecuci

(6) – I. D. Stefanescu, 1968